Viziunile doamnei White explicate

Viziunile doamnei White explicate

E uşor să fii fascinat de poveştile dramatice despre supranatural. La începutul adventismului, era un lucru obişnuit ca tânăra Ellen White să cadă la pământ şi să fie răpită în "viziune." Nu se mai aude aşa ceva în bisericile adventiste din ziua de azi. Totuşi, asemenea evenimente aveau loc adesea în unele biserici adventiste cât şi neadventiste de la mijlocul anilor 1800. Pentru a înţelege pe deplin viziunile doamnei White, trebuie să înţelegem mediu în care aveau loc.

O vreme de fervoare religioasă

Perioada aceasta era caracterizată de fervoare religioasă. Mulţi profeţi şi vizionari aveau transe şi viziuni în timpul întrunirilor religioase – atât adventiştii cât şi non-adventiştii. Pastorul adventist Isaac Wellcome a scris că viziuni asemănătoare cu ale lui Ellen White erau „un lucru obişnuit printre metodişti,"¹ biserica în care a crescut doamna White. Adventiştii de la început erau obişnuiţi cu unul sau mai mulţi "vizionari" în timpul întrunirilor lor. Era o perioadă când era plin de profeţi de tot felul.

Întrunirile adventiste din primii ani erau nişte scene de intensă exaltare religioasă. Entuziasmul arătat la întrunirea din casa lui Israel Dammon din 1846 oferă un exemplu bine documentat a atmosferei încărcate de la întrunirile de la început. Din studiul acestui eveniment şi al altor întruniri de la început, înţelegem că acele întruniri pot fi descrise în cel mai bun caz ca fiind carismatice, cu cântece cântate tare, strigăte, vindecări prin credinţă, râs sfânt, câteodată vorbit în limbi iar credincioşii cădeau la pământ, "ucişi în duh." Aceia "ucişi în duh" se ridicau câteodată pentru a povesti o viziune au a transmite un mesaj sau un cuvânt de la Dumnezeu.

Ellen White redă detaliile întrunirilor de la început în scrisorile ei personale. Descria că la o întrunire...

"Fratele şi sora Ralph s-au culcat amândoi la pământ şi au rămas neajutoraţi ceva vreme. ... În timp ce eram în viziune, a venit doctorul, a auzit strigătele din viziune şi n-a vrut să intre." (Scrisoarea 1, 1848)

Dovezile indică faptul că manifestările fizice din viziunile lui Ellen White nu erau diferite de manifestările altor vizionari din acea perioadă. Proorociţa Sarah Richards leşina când intra în viziune iar apoi zăcea pe podea "nemişcată şi aparent fără viaţă" până când se scula ca să transmită mesajul.² În comunităţile Quakerilor nu era un lucru neobişnuit ca tinerele să cadă pe podea şi să zacă acolo ca şi cum ar fi moarte până când se ridicau şi "vorbeau foarte clar şi calm."³

Viziunile dispar pe măsură ce scade febra religioasă

Treptat, în timpul anilor 1850 şi 1860, fanatismul religios a început să moară printre adventişti. Un mediu mult mai liniştit a început să predomine în biserici. Nu e de mirare că doamna White avea mai puţine viziuni dramatice în timpul zilei în anii 1860 şi că viziunile au încetat de tot în anii 1870.

James White, în 1868, a estimat că Ellen primise între 100 şi 200 de viziuni şi a observat că deveniseră „mai puţin frecvente" în ultimii ani.⁵ O examinare a dosarelor istorice ale viziunilor ei arată că doamna White a avut doar vreo 12 în timpul anilor 1860 şi trei în anii 1870. N-a mai avut viziuni în timp ce era trează după anii 1870. În acelaşi timp, întrunirile adventiste au început să fie mai liniştite, strigătele şi alte activităţi carismatice au încetat iar exaltarea religioasă a dispărut. Pe măsură ce dispărea exaltarea religioasă, dispăreau şi viziunile conştiente ale lui Ellen White.

Interesant este faptul că după ce viziunile doamnei White au dispărut în anii 1870, adventiştii au început să pună la îndoială veridicitatea altor vizionari. De exemplu, profetul William Foy a fost descris de istoricul adventist J.N. Loughborough ca un bărbat care a dat greş în misiunea sa de a-şi transmite viziunile şi care a murit imediat după aceea. Sigur că era cât se poate de fals.⁴ În anii 1860, liderii adventişti apărau viziunile altora. În 1862, cu aprobarea lui James White, M.E. Cornell a publicat un pamflet care relata viziunile diferiţilor creştini, cum ar fi William Tennet, şi oferea citate ai diferiţilor lideri ai bisericii; cum ar fi John Wesley, în favoarea viziunilor. Tractatul lui Cornell a fost retipărit ultima oară în 1875. Astfel, atunci când doamna White a încetat să mai aibă viziuni în public, adventismul a început treptat să privească cu mai puţină îngăduinţă viziunile altora.

Viziuni înlocuite cu vise

Cu cât încetau viziunile din timpul zilei, doamna White a început să se refere la revelaţiile ei ca la nişte „vise" pe care le primea noaptea.⁶ Destul de interesant, adventiştii de la început clasificau visele ca fiind mai puţin demne de încredere decât viziunile:

"Viele şi viziunile sunt foarte diferite ca sursă de încredere de comunicare. În viziuni, întreaga persoană, cu minte şi trup, e sub controlul unei puteri de sus; prin urmare, ceea ce se comunică vine într-adevăr de la fiinţa care controlează acea persoană. În vise, suntem mult mai predispuşi să ne lăsăm furaţi de gândurile noastre din timpul zilei şi de circumstanţele şi influenţele exterioare, din jurul nostru; prin urmare, prin natura şi sursele lor diferite, nu putem să ne bazăm pe ele cu acea siguranţă cu care ne bazăm pe viziuni. "⁷

Care era cauza viziunilor?

Adventiştii şi non-adventiştii se ceartă încă din cauza sursei viziunilor. Iată principalele teorii:

Viziuni de la Dumnezeu – Unii adventişti tradiţionali încă mai cred că viziunile erau revelaţii supranaturale de la Dumnezeu.
Viziunile erau halucinaţii cauzate de probleme de sănătate – Această teorie a fost iniţiată de D.M. Canright, care atribuia viziunile isteriei şi catalepsiei. Mai apoi, această teorie a câştigat credibilitate mare odată cu publicarea doctorului Molleurus Couperus a Importanţei loviturii la cap suferite de Ellen White.
Viziunile se datorau unor fenomene psihologice – Această teorie se bazează pe dovada că anumite evenimente cu o puternică încărcătură emoţională, cum ar fi întruniri religioase foarte emoţionale, pot declanşa stări modificate ale conştiinţei la anumit persoane. Doctorii Janet şi Ronald Numbers au promovat ideea că actorii psihologici au contribuit la viziunile doamnei White.
Viziuni de la Satan – Decât să încerce să explice fenomenele asociate cu viziunile ei, această teorie susţine că aceste viziuni erau un eveniment supranatural. Totuşi, susţinătorii acestei teorii spun că experienţele lui Ellen White au aceeaşi natură cu experienţele spiritiştilor implicaţi în comunicarea cu spiritele rele.

Poate că n-o să reuşim niciodată să rezolvăm dilema originii viziunilor dar un lucru e sigur: Viziunile au avut loc cu cea mai mare frecvenţă la apogeul febrei religioase ce a urmat după dezamăgirea din 1844 şi au încetat treptat să se mai manifeste pe măsură ce murea exaltarea religioasă. În cele din urmă, pe măsură ce serviciile divine deveneau mai liniştite şi intrau în normalitate, viziunile au încetat de tot.

NOTE

1. Isaac Wellcome, History of the Second Advent Message.

2. Herbert A. Wisbey, Jr., Pioneer Prophetess, Jemima Wilkinson, The Public Universal Friend, (Ithica, New York, 1964), p. 63.

3. The People Called Shakers, p. 153.

4. Acum ştim că acest lucru e fals. N-avem nici o dovadă că Foy "a eşuat" în misiunea sa. De asemenea, a mai trăit aproape 50 de ani după ce şi-a publicat viziunile. Pentru mai multe detalii,, apăsaţi aici.

5. James White, Life Incidents, p. 272.

6. Scrisoarea 15, 1878; scrisoarea 1, 1880; scrisoarea 10, 1885.

7. David Arnold, "Dreams and Visions", Review and Herald, Feb. 28, 1856.