Mărturii ale martorilor oculari ai viziunilor doamnei White

Nu, nu sunt povestirile despre care aţi citit la şcoala AZŞ.

Nu, nu sunt povestirile pe care le-aţi văzut publicate în Adventist Review.

Nu, nu sunt povestirile despre care aţi auzit de la amvonul de la întâlnirea din tabără.

Aşa că ce sunt aceste mărturii ale martorilor oculari? Sunt celelalte povestiri. Cele pe care majoritatea membrilor bisericii AZŞ nu le cunosc. Sunt scrise de creştini, bărbaţi şi femei cu integritate, care au fost martori oculari ai viziunilor lui Ellen White. Iar aceste mărturii oferă o imagine destul de diferită referitoare la viziunile ei...

Mărturie publicată de James White

"Nu pot sprijini viziunile sorei Ellen ca având o inspiraţie divină, aşa cum credeţi voi şi ea; totuşi nu descopăr nici cea mai mică urmă de nesinceritate în nici unul din voi. Aş putea să vă exprim părerea mea referitoare la acest subiect fără să fac vreun rău – fără îndoială, ne va prinde bine ori vouă ori mie. În acelaşi timp, admit posibilitatea că mă înşel. Cred că ceea ce ea şi voi consideraţi viziuni de la Domnul, sunt doar reverii religioase în care imaginaţia ei funcţionează necontrolată pe nişte teme de care se simte foarte atrasă. În vreme ce e atât de absorbită de aceste reverii, pierde contactul cu lumea din jurul ei. Reveriile sunt de două feluri, păcătoase şi religioase. Cazul ei intră în a doua categorie. „Necredincioşii francezi” ai lui Rosseau făceau parte din prima. Necredinţa era tema lui şi reveriile lui erau necredincioase. Tema ei este religia iar reveriile ei unt religioase. În ambele cazuri, sunt obţinute în principal sentimente din învăţături anterioare sau din studiu. În nici un caz nu cred că viziunile ei sunt ca unele care vin de la diavol."
Un cuvânt către mica turmă, 1847, pagina 22

Mărturia lui Joseph Bates

Deşi Joseph Bates a ajuns în cele din urmă să creadă în chemarea profetică a doamnei, iniţial şi-a exprimat rezervele faţă de viziuni:

Au trecut deja doi ani de când am văzut-o prima dată pe autoare şi am auzit-o povestindu-şi viziunile aşa cum le-a publicat de atunci în Portland (6 Aprilie, 1846). Deşi nu vedeam nimic în ele care să vină împotriva Cuvântului, mă simţeam totuşi alarmat şi încercat peste măsură şi multă vreme n-am vrut să cred e nimic altceva decât un rezultat al unei sări fizice dezechilibrate.” Un cuvânt către mica turmă, 1847, pagina 21

Mărturia pastorului adventist Isaac Wellcome

Isaac Wellcome, un pastor botezat de James White în 1844 şi care era activ în Mişcarea celei de-a doua veniri, scria:

"Ellen G. Harmon... avea nişte experienţe ciudate atât în trup cât şi în minte...căzând la pământ... (ne amintim că am prins-o de două ori ca să nu cadă pe podea)... la întâlniri vorbea foarte vehement şi repede până când cădea a pământ iar atunci, declară ea, i se arătau imagini minunate ale cerului şi ale lucrurilor care se întâmplau acolo. A pretins că a văzut că Hristos Şi-a părăsit locul de mijlocitor şi l-a luat pe cel de Judecător, a închis uşa harului şi ştergea numele din cartea vieţii.... Am văzut-o în Polonia, în Portland, în Topsham şi Brunswick la începutul acestei cariere şi am auzit-o adesea vorbind şi de câteva ori am văzut-o căzând şi povestind minuni despre care spunea că i le arăta Tatăl ei ceresc. Vederile ei supranaturale şi anormale n-au fost imediat percepute ca viziuni ci ca vederi spirituale asupra lucrurilor nevăzute, care erau destul de obişnuite printre metodişti.... Aceste viziuni nu erau altceva decât ecoul predicilor liderului [Joseph] Turner şi ale altora şi le considerăm produsul minţii ei surescitate, nu nişte fapte reale."
(Isaac Wellcome, Istoria mesajului celei de-a doua veniri (Yarmouth, Maine: Advent Christian Publication Society, 1874); Jacob Brinkerhoff, Adventiştii de ziua a şaptea şi viziunile doamnei White (Marion, Iowa: Advent and Sabbath Advocate, 1884), 4-6.)

Mărturia Lucindei Burdick

Lucinda Burdick şi Mary Bodge s-au alăturat lui Ellen Harmon pentru rugăciune într-o după-amiază din 1845. Iată relatarea domnişoarei Burdick cu privire la ce s-a întâmplat:

În timpul rugăciunii, deodată, Ellen Harmon a căzut rigidă la pământ. Domnişoara Bodge a trimis imediat după James White despre care spunea că e singurul care poate vorbi cu ea când e în transă. Împreună cu mulţi alţii, a venit în grabă şi a început imediat să-i pună o grămadă de întrebări.

Avea ochii deschişi şi sticloşi şi privea în gol. Câteodată, când răspundea la întrebările lui, se ridica ţeapănă pe jumătate iar apoi cădea înapoi în aceeaşi poziţie rigidă. Poziţia ei la pământ părea atât de stânjenitoare încât i-am luat capul în poală şi am ţinut-o aşa cât timp a durat transa.

Multe din întrebările pe care i le punea White e refereau la starea spirituală a oamenilor care locuiau în jur. Despre unii spunea că sunt bine cu Dumnezeu, despre alţii că au hainele pătate. De observat e faptul că cei cu pete erau aceia care respinseseră viziunile ei sau ezitau să le accepte în întregime. ...

Această stare de transă a durat mai mult de o oră şi, pentru că cineva a sugerat că umezeala care se ridica îi va face să răcească, White a spus "Cred că voia lui Dumnezeu o va scoate din transă" iar ea s-a sculat imediat şi a început să se comporte normal.

Imediat după aceea, atât încrederea cât şi interesul faţă de acest cuplu fanatic au dispărut deoarece viziunile nu erau doar copilăreşti şi lipsite de sens, ci absolut contradictorii. S-au iscat multe scandaluri datorită apropierii dintre acest bărbat şi această femeie dar „vorba” a încetat treptat după căsătoria lor din 1846 cam la un an după incidentul relatat mai sus. (Scrisoare de la Lucinda Burdick, Bridgeport, Connecticut, Sept. 26, 1908)

Altă mărturie scrisă de Lucinda Burdick

I-am cunoscut pe James White şi Ellen Harmon (acum doamna White) la începutul anului 1845. Pe vremea când abia îi cunoscusem, erau implicaţi într-un fanatism sălbatic, --stăteau pe podea în loc de scaune şi se târau pe podea ca nişte copilaşi. Asemenea ciudăţenii erau considerate un semn de umilinţă. Nu erau căsătoriţi dar călătoreau împreună. Elen avea aşa numitele viziuni: spunea că Dumnezeu i-a arătat în viziune că Isus Hristos S-a înălţat în ziua a zecea a lunii a şaptea, 1844, şi a închis uşa harului; a părăsit pentru totdeauna tronul de mijlocitor; întreaga lume era pierdută şi condamnată şi nici un păcătos nu mai putea fi mântuit. În curând, a declarat că Sabatul trebuie ţinut sâmbăta. Viziunile ei erau ceva nou şi la început se pare că n-au întâmpinat o opoziţie hotărâtă în diferitele biserici pe unde călătoreau. Iscau o grămadă de discuţii aprinse şi toţi păreau gata să facă cercetări. Dar, după puţină vreme, viziunile ei au început să intre în conflict. Eu însumi şi alţii care au văzut-o în timpul viziunii eram siguri că putea să e arunce în viziune când vroia ea (aşa mărturisea ea), dar că James White putea controla acele viziuni şi s-o scoată din ele când vroia el. (O examinare a viziunilor doamnei Ellen White, Mile Grant, Boston: Publicată de Advent Christian Publication Society, 1877)

Ellen White recunoaşte că martorii oculari s-au îndoit de viziunile ei

Ellen White însăşi făcea observaţia că "mulţi" din martorii prezenţi la viziunile ei credeau că sunt martori la fanatism şi hipnoză:

...dacă Domnul vroia să-mi dea o viziune la întrunire, unii spuneau că e efectul surescitării şi hipnozei. (Mărturii Vol. 1, p. 71)

Dacă aveam o viziune la întrunire, mulţi spuneau că era de vină surescitarea şi că cineva m-a hipnotizat. (Scrieri timpurii, p. 21)

Întrebare: Dacă Ellen White avea realizări supranaturale în viziune—cum ar fi faptul că nu respira o oră întreagă, ţinea obiect ridicate cu puteri supranaturale, etc.—atunci de ce "mulţi" din martorii viziunilor ei spun că viziunile ei erau doar rezultatul surescitării şi hipnozei?

Există doar două răspunsuri posibile:

Partea superioară a machetei