Odată cu începutul sec. al XIX-lea, lumea
avea multe răni de bandajat. America se întrecea cu Anglia şi se afla
în pragul constituirii ca naţiune. Continentul european se clătina pe
propriile-i picioare după o altă dureroasă şi
epuizantă luptă cu sine însuşi, nu mult deosebită de cele
ce avuseseră loc de-a lungul secolelor. Popoarele estului (Rusia fiind cel
mai mare simbol) încă dădeau bătaie de cap vestului, iar lucrul
acesta se întâmpla încă de când teritoriile de religie rusească
luptaseră la Tours în 732şi hoardele mongolilor au coborât din nord
pentru a încerca să cucerească Ţara Sfântă de la
creştini.
Deşi sec.XIX reprezintă un timp de
stabilizare, este de asemenea şi secolul schimbării şi a
nesiguranţei, a contrastelor care nu sunt neobişnuite în istorie.
Valorile politice, sociale şi religioase vor fi toate reexaminate şi
dat la o parte pe mai multe niveluri. În politica americană va apărea
sistemul celor două partide iar teritoriile ce urmau să devină
state vor începe să copieze nişte forme de naţionalism.
Personalităţile îşi vor pune amprenta pe lege, la nivel
naţional şi local şi de asemenea pe sistemul politic.
Războiul civil va slăbi naţiunea dar în acelaşi timp o va
şi întări. Naţiunile europene îşi vor continua lupta lor
pentru identitate şi putere.
Expansiunea în vestul Americii a adus mari
schimbări în ceea ce priveşte valorile. Pământul şi
individualismul au devenit importante în vieţile oamenilor. Proprietatea a
devenit disponibilă pentru mulţi pentru prima oară. Lucrurile
materiale au devenit din ce în ce mai de dorit. Viaţa şi progresul
care pentru mulţi nu prea păreau de dorit (pentru timp de aproape un
mileniu) şi pentru care cei mai mulţi din lume păreau greu de
obţinut, se găseau acum pe malurile cu aur ale noii ţări
şi se păreau că se află la îndemâna celor care ar fi muncit
şi s-ar fi străduit să le obţină.
În religie, în prima parte a secolului, din 1820
până în 1850, se va vedea una din ultimele zvâcniri ale dramei din
timpurile trecute, dominate de frică şi de focul iadului în numele
lui Dumnezeu şi al cerului. Această temă ce a fost jucată
pe scenele Europei de către catolici şi protestanţi, a
sărit peste mări şi a devenit un fenomen exclusiv american
odată cu mişcarea millerită.
Având doar câteva noi detalii, această
temă repeta pentru cei fricoşi şi apăsaţi de vină
cântecul religios din vechime că „toţi vor să ajungă în
cer, dar nimeni nu vrea să moară”. „Dar trebuie să mori – au
spus William Miller şi discipolii săi şi chiar au stabilit
timpul când avea să se întâmple acest lucru. După o mulţime de
nesincronizări cu calculatorul ceresc, au stabilit data de 22 octombrie
1844 pentru eveniment (sigur, excluzând complicaţiile grave).
Această mişcare millerită a fost o
mare tragedie, cu lovituri din partea fiecărui grup de actori ce se
legănau sălbatic dintr-o parte-n alta a scenei, fiecare afirmând
că Dumnezeu este de partea lor. Pentru a vedea un asemenea spectacol,
oriunde în altă parte, cineva ar fi trebuit să plătească o
grămadă de bani. Dar în America era pe gratis. Spectacolul prezenta
persoane, personalităţi, ocupaţii, predici, critici violente,
invective, învinuiri, atacuri şi contraatacuri – un adevărat
război sfânt, totul în numele ui Dumnezeu. Citind despre zilele acelea,
cineva se poate întreba dacă adevărata problemă nu era cumva
chiar ceea ce pare întotdeauna a fi religia. Cine va controla concesiunile acum
şi mai târziu?
Nici nu i-a luat mult unui grup să cumpere
acest drept. Un grup de nebăgaţi în seamă aparţinând
mişcării millerite a decis să vândă în America lucrurile
pentru care catolicii şi protestanţii s-au luptat timp de secole în
Europa. La început, nu s-au gândit la o mişcare la nivel
internaţional. Dar dacă produsul
se vindea, lumea ar fi devenit stridia lor iar cerul gheto-ul lor. Aceştia
aveau să devină adventiştii de mai târziu; ziua a şaptea va
fi drapelul lor, iar a doua venire va
fi cântecul lor – amândouă ideile sunt produse folosite de mişcarea
millerită.
Într-adevăr, nimic nou n-a fost adăugat
ideii cu drapelul şi cântecul. Evreii din vechime au ţinut ziua a
şaptea pe tot parcursul Vechiului Testament. Creştinii noului
testament au acordat atenţie şi au dezbătut problema celei de-a
doua veniri încă din zilele lui Hristos. Dar numele, datele şi
locurile vor fi schimbate pentru a-i proteja pe cei vinovaţi. În
minţile lui E.G. White (liderul psihic al mişcării adventiste)
şi ale susţinătorilor ei, a apărut ideea de a practica
interpretarea scripturilor (trecut, prezent şi viitor) în termenii
concepţiilor şi crezurilor adventiste – nu era o idee nouă dar
era o idee care se potrivea sec. al XIX-lea. Vechii evrei au promovat ideea
că ei erau păstrătorii oracolelor lui Dumnezeu (şi mai
există unii care cred că ei sunt aceia şi azi ). Catolicii, în
timpurile Noului Testament şi după aceea, s-au străduit să
perfecţioneze această idee iudaică, de a transforma catolicismul
în custodele întregului adevăr, chiar dacă ar trebui să
înlănţuie o parte din el. Acum, în mijlocul secolului al XIX-lea, era
rândul adventiştilor.
Pentru ca un grup sau o organizaţie oarecare
să aibă succes cu ideea că li s-a acordat recunoaşterea
posterităţii, că ei sunt într-adevăr cei pe care Dumnezeu
i-a ales să vândă indulgenţe pentru această viaţă
şi pentru utopia ce va veni, trebuie ca întotdeauna să abordeze
problema rearanjării şi a redesemnării faptelor istoriei şi
de asemenea problema rescrierii Canonului (Biblia „adevăratului credincios”)
astfel încât amândouă (istoria şi canonul) să se armonizeze cu
ideile preconcepute, concepţiile greşite şi
prejudecăţile grupului sau organizaţiei – proclamând în
acelaşi timp cartea sfântă ca autoritate finală. O
adevărată provocare pentru oricine din orice epocă! Nici nu-i de
mirare faptul că ideea nu a prins niciodată cu adevărat în lumea
religioasă pentru o perioadă lungă de timp, deşi cei care
au încercat merită nota zece pentru efortul lor.
Cu nici un
gând că ar putea eşua, adventiştii au desemnat această
sarcină persoanei pe care ei o numeau „cea mai slabă dintre cei
slabi”, Ellen Gould Harman. Ellen s-a născut la Gorham, Maine, pe 26
noiembrie 1827, fiica lui Robert şi Eunice Harmon, membri practicanţi
ai bisericii episcopale metodiste şi s-a măritat cu James White, pe
30 august 1846, cu trei luni înainte de a împlini 19 ani.
Nu era nici un semn premergător care să
arate că ea va deveni fata de la ţară care va avea succes. N-a
început cu faimă şi noroc. Şansele ei de a da lovitura
păreau puţine până când i-a zâmbit nenorocirea. Pe când avea 9 ani,
s-a întâmplat un accident despre care chiar ea a spus că „avea să-mi
afecteze întreaga viaţă”. 1 Ca şi apostolul Pavel cu
infirmitatea pe care o avea a ochi, Ellen a fost produsul nenorocirii ei
fizice, pe tot parcursul vieţii, după cum ni se aminteşte mereu.
Avea perioade de leşin şi ameţeli, sistemul ei nervos era la
pământ, din când în când se lăsa pradă disperării şi
deznădejdii.
După o lovitură la cap provocată de
o piatră aruncată de o colegă, a renunţat la
şcoală şi, după cum afirmă chiar adventiştii, n-a
beneficiat de o educaţie şcolară mai mult de trei clase.2 Ceea
ce ar trebui să observăm este faptul că n-a avut o educaţie
oficială mai mult de trei clase. Noi toţi învăţăm ori
suntem educaţi atâta timp cât dorim sau suntem conştienţi de
asta şi nu există nici o
dovadă că Ellen nu era conştientă de acest lucru.
Era o oportunitate bine venită. Istoria
religiei ne oferă multe dovezi despre „adevăratul credincios” care
este mai deschis să accepte dictoanele unor minţi sărace
dacă aceste dictoane pot primi aprobarea cerească. În special
creştinismul din vest, în general crezurile religioase, se
concentrează asupra câtorva teme centrale: toţi oamenii sunt
creaţi (nu neapărat egali, ceea ce sună mai degrabă a nouă
ideea politică); toţi bărbaţii sunt păcătoşi
(femeile la fel, ceea ce iar sună a idee politică). Depinzând de
definiţia pe care o dă sistemul păcatului, viaţa este ca un
vapor pe o mare minată cu explozive numite ispite – de obicei femeile (sau
bărbaţii, în funcţie de caz) , vinul şi cântecul. Atunci
când cade cortina, omul trebuie să moară.
Ei bine, asta este, cu excepţia entuziasmului
şi a acţiunii ce apar atunci când diferite persoane (fie ele grupuri
sau indivizi, organizaţii sau bande rătăcitoare) încep să
întocmească planurile jocului şi să se frământe cu privire
a detalii. De exemplu, cine a făcut creaţia, cât timp a durat, cine
mai era acolo ca să ia notiţe şi cât de adevărată este
înregistrarea evenimentelor? Cine ne-a transmis păcatul? Era Dumnezeu sau
şarpele din iarbă acela care a venit la Adam? Sau poate că putem
ştii de la strămoşii noştri din erele trecute? Este
Diavolul doar un personaj, le fel ca Moş Crăciun?
Problema păcatului i-a fascinat întotdeauna
pe teologi şi pe non-teologi în aceeaşi măsură. În acest
sens, teologii sunt aceia care practică definirea şi jucatul de-a
Dumnezeu. În mod normal, cel care alcătuieşte liste pentru alţii
controlează jocul. De-a lungul istoriei, cei mai mulţi mistici
şi teologi au avut o slăbiciune în a alcătui lista de
păcate. Una din cea mai sigură cale de a face aceasta este să
laşi deoparte lista cu păcatele pe care le practici tu personal.
Acest lucru a fost făcut de cei mai mulţi care au făcut astfel
de liste. În ultimul rând, grupul sau organizaţia trebuie să abordeze
întrebarea finală:Unde mergem când murim – şi când (înainte, în
timpul, sau după)? Nu s-a arătat încă nimeni cu un răspuns
satisfăcător pentru această întrebare. Datorită faptului
că este mult mai greu să te întorci după ce ai murit decât
s-ajungi aici la naştere, nu s-au întors prea mulţi să dea un
raport anual despre lumea de dincolo. Acest lucru este îndeajuns pentru o minte creatoare cu o imaginaţie
capabilă să descrie groaza sau gloria ce va veni (în schimbul unei
sume de bani). Nu-i nici o problemă să spunem că frica de
călătoria pe care încă nu am făcut-o este o armă
puternică în mâinile celor care, din anumite motive, au făcut deja
această călătorie şi vin înapoi să ne vândă
nouă calea.
Ellen avea să fie gata pentru această
sarcină. Ea avea să ase pentru cel credincios (prin conceptele
adventiste) informaţii, instrucţiuni, avertizări şi sfaturi
pentru toate problemele anterioare. Cu un început şubred despre „amestecul
oamenilor cu animalele” într-una din primele ei cărţi 3, ea a
întărit lucrurile mai târziu prin interpretarea Paradisului pierdut,
făcută chiar de ea.4 Viziunile ei extracanonice despre dialogul,
lupta şi alungarea lui Satan şi a îngerilor lui, au însufleţit
şi au dat formă marelui poem al lui John Milton, aşa cum n-au făcut-o
nici măcar scriitorii Bibliei.
Unii din primii ei prieteni au observat o
asemănare şi i-au spus şi ei, dar ea a trecut peste asta cu
aceeaşi uşurinţă ca şi mai încolo. Nepotul ei, care
avea să moştenească îndatoririle de păstrător al
cheilor, a dat aceeaşi explicaţie după o perioadă de 40 de
ani – cu o singură deviere interesantă în 1945, în suplimentul
volumului patru al cărţii ei „Spiritul profeţiei”:
„Doamna White a căutat întotdeauna să evite
să se lase influenţată de alţii. La scut timp după
viziunea Tragediei veacurilor din 14 martie 1858, a întrunirile din Battle
Creek, ţinute în week-end, ea a arătat punctele principale din ceea
ce i s-a arătat în acea viziune. Liderul T. N. Andrews, care se afla
atunci în Battle Creek, a fost foarte interesat. Dup una din întruniri, i-a
spus că unele din lucrările amintite de ea se asemănau foarte
mut cu o carte pe care o citise. Apoi a întrebat-o dacă citise Paradisul
pierdut. Ea a răspuns negativ. El i-a spus că s-a gândit că
poate ar interesa-o s-o citească.
Ellen White a uitat de această conversaţie,
dar câteva zile mai târziu, liderul Andrews a venit acasă la ea cu o copie
a paradisului pierdut şi i-a oferit-o. Ea era ocupată cu scrierea
viziunii legată de tragedia veacurilor ce i-a fost arătată. A
luat cartea, nu prea închipuindu-şi ce-o să facă cu ea. Nu a
deschis-o dar a dus-o în bucătărie şi a lăsat-o sus pe un
raft, hotărâtă că dacă era în acea cart ceva
asemănător cu ceea ce i-a arătat Dumnezeu ei în viziune, să
n-o citească până când va fi terminat de scris ceea ce i-a revelat
Dumnezeu ei. Este evident că mai târziu a citit cel puţin câteva
pasaje din Paradisul pierdut pentru că ESTE o frază citată în
Educaţie. 5
Aşadar, devierea la care se face referire este
cea cuprinsă în ultima propoziţie din citatul nepotului ei –
admiterea faptului că a citit într-adevăr opera ui John Milton.
Întrebarea care se pare că rămâne este dacă ea a citit înainte
sau după „viziunea” legată de aceeaşi controversă. De ce
faptul că a pus cartea pe un „raft înalt” a rămas o enigmă
pentru mulţi. Poate că cu cât era mai sus, cu atât era mai bine – din
cauza ispitei. Cine ştie? Un scriitor care a studiat problema doamnei
White şi a operei lui John Milton, Paradisul pierdut, poate încerca
să dea nişte răspunsuri:
De
o însemnătate neobişnuită este corelarea găsită la un
număr de exemple unde amândoi autorii înfăţişează cu
ceva detalii o experienţă care nu se găseşte în Biblie.
Printre astfel de posibilităţi sunt următoarele:
Aceste asemănări în povestire asupra unor puncte despre care scriptura nu spune nimic ridică întrebarea: De ce aceşti doi autori, trăind la o diferenţă de 200 de ani unul de altul, sunt scriu cam acelaşi lucru despre nişte probleme majore? 6
Alte studii făcute în acelaşi sens au
ridicat întrebarea şi au eşuat în a da răspunsul: de ce ambii
autori , despărţiţi de 200 de ani, au venit cu aceeaşi
aprecieri nebiblice, deşi unul din ei, Ellen White, care a trăit mai
târziu, a afirmat că n-a ştiut nimic de opera scriitorului din
trecut.
Unu câte unul, Ellen White a început să
accentueze în scrierile sale (despre care scria că sunt inspirate din
viziuni) fiecare punct din controversa teologică dintre Protestanţi
şi catolici. Începând cu începutul începuturilor şi până la cel
din urmă final, a oferit o nouă imagine, izbitor de incorectă, a
marii controverse in biblie.
Deşi unii credincioşi aparţinând
mai multor credinţe au fost cam confuzi în ceea ce priveşte Tragedia
veacurilor, ea i-a insuflat o atât de mare credibilitate, încât unii au
acceptat versiunea ei despre controversă. Imaginile date de ea
evenimentelor, „am văzut-urile” ei aveau să se imprime atât de
permanent în minţile celor câţiva după care avea să se
formeze şi modelul adventist pentru generaţiile următoare. În
acelaşi timp, aprecierile ei au închis uşa ce se deschisese pentru ca
adventismul să poată aduce o contribuţie distinctă cu
privire la conceptul universal de religie. 7 Şi uşa rămâne
închisă şi astăzi deoarece biserica adventistă nu poate
trece pe lângă interpretările Canonului conform directivelor sorei
Ellen. Nici un model de gândire, nici o introducerea unei valori, nici o
interpretare a Scripturii nu este permisă oficial în adventism până
când sau dacă nu a fost examinată în primul rând, testată
şi încercată şi apoi vopsită în haina lui Ellen White.
Acelaşi lucru se poate spune despre mormoni,
cu Joseph Smith al lor, despre creştinii scientologi cu Mary Baker Eddy,
despre martorii ui Iehova cu John Rutherford şi despre alţii
împreună cu sfinţii lor patroni. Fiecare biserică vede lumea
dimprejur şi viitorul prin ochii propriilor lor sfinţi. Dacă în
jurul bisericii există o lume în care să trăiască sau pe
care s-o evite, acest lucru trebuie să fie conform modului în care
această lume este experimentată de către sfântul ei (al
bisericii). Dacă există un cer de câştigat sau un iad de evitat,
definiţiile acestora, căile de acces şi chiar ocupanţii
acestora trebuie determinate de sfântul sistemului şi de interpretarea pe
care sfântul o dă canonului, interpretare
demonstrată în scrierile sfântului care în schimb sunt
păstrate şi reactualizate de interpretările unor sfinţi
succesori ai aceleiaşi direcţii sau ai uneia similare au ai unui
sistem.
Este dificil, dacă nu chiar imposibil, ca în
ziua de azi adventiştii să privească la ei înşişi
şi la sfântul lor, Ellen White, dintr-o perspectivă istorică.
Un articol din 1979, tratând acest punct de
vedere, a trimis unde de şoc prin biserică atunci când a apărut
în Spectrum , jurnalul independent
publicat de Asociaţia Forurilor adventiste. Autorul Jonathan Butler,
profesor asociat de istoria bisericii la universitatea Loma Linda, a făcut
treaba nemaipomenită de a o descrie pe Ellen White ca fiind un produs a
timpurilor ei:”Prezicerile doamnei White despre viitor au apărut ca
nişte proiecţii pe un ecran şi doar au lărgit, dramatizat
şi intensificat scenele lumii contemporane cu ea.” 8 Concluziile lui au
fost că ea era un produs al vremurilor ei aşa cum de altfel suntem
toţi, că era lumea ei aceea care ajunsese la un sfârşit
odată cu schimbărilor evenimentelor istoriei care nu se împlineau
întotdeauna şa cum văzuse ea.
Acesta a fost un hap greu de înghiţit pentru
adventişti, în măsura în care au fost învăţaţi să
mediteze la Ellen şi la scrierile ei în izolare, de parcă ea venise
direct din cer şi rămăsese izolată de evenimente, deşi
era pe pământ. Era de aşteptat ca ei să trebuiască să
gândească astfel pentru că ani a rând, auziseră acest lucru: „
Doamna White a căutat întotdeauna să evite să se lase
influenţată de alţii.”9 Această temă, care nu se
aplicase nici unei fiinţe umane până atunci, a devenit cărarea
adventistă spre ireal.
Nu se întâmplă prea des, dacă se
întâmplă vreodată, ca cineva să aibă de-a face cu
adevărul pur, fie mic sau mare, în religie. Cineva are de-a face cu
adevărul numai filtrat, deformat, diminuat, îngrădit sau definit de
„am văzut”-urile tuturor Ellenelor creştinătăţii. – cu
un mare ajutor din partea teologilor.
Ceea ce iese la suprafaţă este faptul
că harta pentru această viaţă şi pentru cea de
dincolo, dacă într-adevăr va veni aceasta, este trasată de
către Clan – şi astfel devine planul Clanului. Cerul devine poarta
principală de izolare, unde tot răul, după cum îl concepem noi
(în cazul umanităţii, ceilalţi oameni) este interzis şi doar noi, cei buni, vom
mărşălui prin ea. Astfel ne facem propriul nostru ghetou.
Capitolele următoare caută să
înfăţişeze Ghetoul adventist şi cum s-a dezvoltat el – nu prea
mut deosebit de ghetourile altor credinţe, dar cu câteva ocolişuri
interesante.
1. Ellen C. White, Schiţe din viaţă de Ellen G. White (Mountain View:
Pacific Press Publishing Association, 1915), p. 17.
2. EGW, Experienţa şi învăţăturile creştine (Mountain View: PPPA, 1922), p.
1315.
3. EGW, Darurile spirituale, 4
vol. (Battle Creek: Asociaţia de publicare a AZŞ, 1858—60- 64)? vol.
3, p. 64.
4.Unii cred că Paradisul pierdut al lui John Milton
reflectă obsesia multor poeţi englezi şi europeni din prima
parte a secolului al VII-lea pentru subiectul originii răului, după
cum reiese din Geneza . Milton însuşi a studiat sistematic Biblia, istoria
şi cronicile timp de mai mult de 25 de ani înainte ca poemul său epic
să fie publicat în 1667.
5. EGW, Spiritul
profeţiei. Marea controversă dintre Hristos şi Satan, 4 vol.
(Battle Creek: Asociaţia de publicare a AZŞ, 187077-78-84), vol.
4, p. 535.
6. Elizabeth Burgeson, "Un
studiu comparativ al căderii omului, văzut de John Milton şi Ellen
G. White" (Master's thesis, Pacific Union College)
7. Ingemar Linden, Ultima
trompetă (Frankfurt am Main:
Peter Lang, 1978),
8. Jonathan M. Butler,
"Lumea lui E. G. White şi sfârşitul lumii," Spectrum 10,
nr. 2 (August 1979): 213.
9. EGW, Spiritul profeţiei,
vol. 4, p. 535.